OCTOGONUL.MyForum.ro

APOSTOL · SENIOR Data inscrierii: 13/Iul/2005 Mesaje: 264

"[b]CAPITOLUL ÎNTÎI
FACEREA LUMII ªI A OMULUI[/b]

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afarã de el nu exista nimic. Nici mãcar "lumina", bunãoarã. ªi pe vremea aceea dumnezeu se numea "Elohim". Aºa se spune în textul ebraic vechi al cãrþii "Facerea". Textual, cuvîntul "elohim" înseamnã "zei", ºi este destul de curios cã Biblia îl numeºte aºa pe un domn care era cu desãvîrºire singur.
Aºadar, "Elohim", sau "Iahve", "Savaot", "Adonai", cum îi mai spune Biblia în diferite pasaje, se plictisea (sau "se plictiseau") de moarte în mijlocul haosului înconjurãtor, sau "tohu vabohu", cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberã ar însemna "talmeº-balmeº". ªi fiindcã veºnicia-i nesfîrºit de lungã, de bunã seamã cã "elohimii" s-au plictisit aºa milenii ºi milenii fãrã numãr. Pînã la urmã, ºi-a zis dumnezeu (aºa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) cã, devreme ce este dumnezeu ºi care va sã zicã atotputernic, nu se cade sã se prãpãdeascã de dor ºi de urît, ci trebuie neapãrat sã facã o treabã oarecare. ªi s-a apucat moºneagul sã creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, sã le facã pe toate dintr-o datã. Ei bine, nu! ªi-a zis cã n-are rost sã se grãbeascã: "Toate la timpul lor". ªi a fãcut, la început, numai cerul ºi Pãmîntul. Mai bine zis, materia a apãrut de la sine îndatã ce ºi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informã, pustie, plinã de umezealã, un "talmeº-balmeº". "ªi pãmîntul era fãrã chip ºi pustiu ºi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor", spune versetul 2 din întâiul capitol al cãrþii "Facerea".
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum ºi nici nu trebuie sã ºtie.
ªi ca sã nu facã boroboaþe dumnezeu s-a gîndit cã-i trebuie luminã. Ceea ce înseamnã ― nu-i aºa? ― cã, cândva de asta, milenii ºi milenii de-a rîndul a orbecãit în întuneric. Noroc cã n-avea de ce se lovi, pentru cã de jur împrejur nu era nimic.
"ªi a zis dumnezeu: «Sã fie luminã!» ªi s-a fãcut luminã" (Facerea, I, 3).
Ce fel de luminã era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: "ºi a vãzut dumnezeu cã lumina este bunã". A rãmas adicã încîntat de îndeplinirea lui. întâia lui grijã a fost "sã despartã lumina de întuneric". Ce înseamnã asta, iarãºi n-are rost sã încercãm a înþelege. "ªi a numit dumnezeu lumina ziuã, ºi întunericul l-a numit noapte. ªi a fost searã, ºi a fost dimineaþã: ziua întîi" (Facerea, I, 5).
Dupã aceea moºneagul s-a apucat sã creeze... ghiciþi ce? Iarãºi cerul! Iatã cum descrie "sfînta" scripturã aceastã operaþie prin care dumnezeu a produs pentru a doua oarã cerul: "ªi a fãcut dumnezeu tãria cerului ºi a despãrþit apele care sînt dedesubtul tãriei de apele care sînt deasupra tãriei. ªi s-a fãcut aºa. ªi a numit dumnezeu tãria cer; ºi a fost searã, ºi a fost dimineaþã: ziua a doua" (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de "deasupra" ºi de "dedesubtul" tãriei oglindeºte o eroare profundã a tuturor popoarelor primitive. Într-adevãr, oamenii din vechime credeau cã cerul este masiv, tare, de unde ºi denumirea de "tãrie". Se presupunea cã de fracțiune cealaltã a tãriei se aflã un uriaº rezervor de apã, al cãrui fund este cerul. Astãzi absolut orice om cu carte ºtie cã ploaia provine din apa care se evaporã de pe Pãmînt. Vaporii de apã, condensîndu-se, formeazã norii, din care umezeala cade, sub formã de precipitaþii, pe suprafaþa Pãmîntului. Într-o vreme se credea însã cã ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin niºte ferestre special fãcute în acest scop. Aceastã pãrere, care acum ne face sa zîmbim compãtimitor, s-a menþinut multã vreme.
O împãrtãºeau toþi învãþaþii teologi din primele veacuri ale creºtinismului.
Dar sã trecem mai departe. Ziua a treia dumnezeu a folosit-o pentru o muncã ale cãrei roade au fost ºi mai preþioase decît cele dinainte. ªi-a coborît privirile asupra apelor de jos ºi ºi-a zis cã ar fi bine sã le adune laolaltã ºi sã lase astfel sã iasã la ivealã pãrþile de uscat. Supunîndu-se voinþei sale, apele s-au unit în vãile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format ºi întinderile de uscat, înãlþimile de pe care apele au început sã curgã sub formã de pîraie ºi rîuri spre mãri ºi lacuri.
"ªi a numit dumnezeu uscatul pãmînt, iar adunarea apelor a numit-o mãri. ªi a vãzut dumnezeu cã este bine" (Facerea, I, 10).
Dupã cum se vede, de cele mai numeroase ori moºul era tare încîntat de treaba lui.
― Ia te uitã, îºi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd sã mã apuc mai de mult de toate astea?...
În ziua aceea dumnezeu a fost atît de mulþumit de uscatul ºi de mãrile lui, încît nu l-a rãbdat inima sã nu mai facã ceva pînã la cãderea nopþii. "ªi a zis dumnezeu: «Sã odrãsleascã pãmîntul pajiºte verde, ierburi avînd sãmînþã în ele ºi pomi roditori, care sã facã, dupã soiul lor, roade cu sãmînþã în ele pe pãmînt». ªi s-a fãcut aºa" (Facerea, I, 11).
Nici nu ºtii cum sã te minunezi de înþelepciunea "creatorului"! E greu de închipuit mai multã migalã ºi mai multã prevedere. Gîndiþi-vã numai ce-ar fi fost pe pãmînt dacã dumnezeu ar fi sãdit pomi care sã rodeascã altceva decît li-i soiul. Sã mulþumim grijuliului dumnezeu cã nu ne-a dat meri care sã facã portocale, portocali care sã facã pere ºi peri care sã facã agriºe. Ce încurcãturã ar fi ieºit!
Cînd Pãmîntul i s-a supus ºi merii au crescut, dînd mere ºi nu altceva, dumnezeu iarãºi ºi-a zis "cã este bine. ªi a fost searã, ºi a fost dimineaþã: ziua a treia" (Facerea, I, 12―13).
Dar iatã o altã poveste ciudatã: fãcîndu-se luminã, trecuserã trei zile cu dimineþile ºi serile respective. ªi aceastã luminã, care la sfîrºitul zilei ceda locul întunericului nopþii, învãluia omenirea ce se nãºtea fãrã a porni de la vreo sursã vizibilã; de Soare nu era încã nici pomenealã. Aici este cazul sã reproducem un citat lung din Biblie:
"ªi a zis dumnezeu: «Sã fie luminãtori pe bolta cerului, ca sã despartã ziua de seară ºi sã fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor ºi ale anilor.
ªi sã fie luminãtori pe bolta cerului ca sã lumineze pe pãmînt». ªi s-a fãcut aºa.
Deci a fãcut dumnezeu cei doi luminãtori mari: luminãtorul cel mai mare, ca sã stãpîneascã ziua, ºi luminãtorul cel mai mic, ca sã stãpîneascã noaptea, precum ºi stelele.
ªi i-a pus dumnezeu pe bolta cerului ca sã lumineze pe pãmînt.
ªi sã stãpîneascã peste zi ºi peste noapte ºi sã despartã lumina de întuneric. ªi a vãzut dumnezeu cã este bine.
ªi a fost searã, ºi a fost dimineaþã: ziua a patra" (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoialã, nu-i aºa? Este vorba de Soare ºi de Lunã. Prin urmare, corespunzător Bibliei, separarea zilei de noapte ºi alternarea lor existau încã înainte de ivirea Soarelui, care a fost "creat" de dumnezeu în a patra zi dupã apariþia luminii.
Atunci de ce i-a dictat "sfîntul duh" lui Moise acele nãscociri uluitoare cu privire la Soare ºi luminã? Explicaþia este deosebit de simplã: pînã la sfîrºitul secolului al XVII-lea, chiar ºi învãþaþii credeau cã nu Soarele dã luminã, ci cã lumina existã de la sine, iar Soarele numai "o lasã sã treacã". Pînã ºi vestitul gînditor francez René Descartes împãrtãºea aceastã eroare.
ªtiinþa îi datoreazã astronomului danez Olaus Römer (1644―1710) descoperirea unui adevãr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, ºi anume cã lumina care se revarsã asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii, stabilind ― ºi pînã astãzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumãrate ori ― cã lumina strãbate distanþa de la Soare la Pãmînt în 8 minute ºi 18 secunde, adicã are o vitezã de aproximativ 300 000 km pe secundã. El a ajuns la aceastã descoperire observînd ºi studiind eclipsele sateliþilor lui Jupiter, planetã care face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franþa ºi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desãvîrºit în materie de astronomie. Dumnezeu însã ar fi trebuit sã ºtie totul, chiar ºi pe vremea cînd a fost scrisã Biblia.
Izbitor este ºi rolul excepțional de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul fãuririi lumii. "Cei doi luminãtori mari" sînt consideraþi Soarele ºi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pãmîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bãnuieºte cã Luna, Pãmîntul ºi chiar Soarele nu înseamnã mare lucru în raport cu universul! Pînã ºi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastrã solarã, nu este decît o modestã stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcãtuiesc un uriaº sistem stelar, galaxia noastrã. Autorul "sfînt" nu vede decât Pãmîntul ºi reduce totul la Pãmînt. Pãmîntul însã nu este decît una dintre planete. El se miºcã în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cãrþii "Facerea" considerã cã aceastã stea ― Soarele nostru, care este totuºi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pãmîntul ― ar fi plenar dependentã de satelitul ei Pãmîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacã ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacã ar citi indiferent ce carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacã, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munþii din Lunã, petele din Soare, sateliþii planetei Jupiter ºi alte corpuri cereºti, pe care dumnezeu cicã le-a "pus pe bolta cerului"!
Sã ne întoarcem la Biblie:
"ªi a zis dumnezeu: «Sã miºune apele de sumedenie de jivine cu viaþã în ele ºi pãsãrile sã zboare pe pãmînt ºi pe întinsul cerului».
ªi a fãcut dumnezeu chiþii cei mari ºi toate vietãþile viermuitoare de care miºunã apele, dupã soiul lor, ºi toate pãsãrile zburãtoare, dupã soiul lor. ªi a vãzut dumnezeu cã este bine.
ªi le-a binecuvîntat dumnezeu zicînd: «Prãsiþi-vã ºi vã înmulþiþi ºi umpleþi apele mãrilor ºi pãsãrile sã se înmulþeascã pe pãmînt».
ªi s-a fãcut searã, ºi s-a fãcut dimineaþã: ziua a cincea.
ªi a zis dumnezeu: «Sã scoatã pãmîntul fiinþe vii dupã fel ºi fel: dobitoace, tîrîtoare ºi fiare, dupã soiul lor». ªi s-a fãcut aºa.
ªi a fãcut dumnezeu fiarele pãmîntului dupã soiul lor ºi dobitoacele dupã soiul lor ºi toate tîrîtoarele de pe pãmînt dupã soiul lor. ªi a vãzut dumnezeu cã este bine" (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici cã se putea! ªi atotputernicul meºter îºi freca mîinile mulþumit. Îl aºtepta însã ceva ºi mai bun.
― Totuºi, nici unul dintre aceste animale nu seamãnã cu mine ― ºi-a fãcut el socoteala. ― Ce pãcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept ºi, în sfîrºit, dinþi sãnãtoºi. Fireºte, aº putea sã creez cu uºurinþã ºi o oglindã ca sã mã uit în ea, dar cred cã ar fi mult mai bine sã mã admir privind pe cineva care sã semene cu mine. Straºnicã idee! Pe pãmînt trebuie sã existe un animal dupã chipul ºi asemãnarea mea.
În vreme ce bãtrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuþele pe care le zãmislise cu puþin înainte se dãdeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― ºi-o fi zis, probabil, dumnezeu. ― Dar asta încã nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadã, pe cînd eu nu am aºa ceva. Ce-i drept, ºi printre ele sînt unele fãrã coadã, dar... tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuþele continuau sã se zbenguie ºi sã se strîmbe.
Atunci dumnezeu a luat o bucatã de pãmînt jilav ºi s-a apucat sã modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, dupã toate astea, cã dumnezeu este numai duh ºi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea cã, dupã ce l-a zidit pe om, dumnezeu "a suflat în nãrile lui suflare de viaþã ºi s-a fãcut Adam fiinþã vie" (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cãrþii "Facerea" (v. 27) existã un pasaj confuz din care s-ar putea conchide cã omul a fost zãmislit hermafrodit (de cele două sexe) ºi cã abia mai tîrziu dumnezeu "ºi-a corectat" creaþia. Într-adevãr, despre crearea femeii se vorbeºte abia la sfîrºitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din inițialul capitol al Bibliei se spune: "ªi a fãcut dumnezeu pe om dupã chipul sãu, bãrbat ºi nevastă l-a fãcut, dupã chipul lui dumnezeu". Aºa sunã versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a ºi determinat apariþia legendei nespus de rãspîndite despre zeii hermafrodiþi. Pe de altã parte, tocmai datoritã sensului sãu echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tãlmãcitorii creºtini bine intenþionaþi .
Totuºi, ar fi o greºealã sã dãm prea multã însemnãtate acestei fantezii biblice; în Biblie existã ºi destule alte pasaje care nu trebuie înþelese de loc ºi, de altfel, nici nu ai ce sã înþelegi. ....."

fragment din Biblia hazlie - Leo Taxil

APOSTOL